Trebuie doar sa ai rabdare de crocodil batran...

Mi-am amintit intr-una din zilele trecute de povestioara unui prieten drag, crocodil batran :)): "Un avion plin cu femei e pe cale sa se prabuseasca in jungla. Pentru a se salva doamnele isi pun parasuta si se arunca in gol. Norocul face, pentru cateva dintre ele, sa ramane agatate cu parasuta de crengile unor copaci. Bucuria ca au fost salvate insa nu tine mult. In jurul copacilor se aduna crocodilii din jungla. Orele trec si refugiatele isi pierd speranta ca vor fi salvate. Pentru a scurta agonia se desprind din corzile parasutelor si se arunca pe rand in gura crocodililor. Ultima refugiata ramasa in viata se incapataneaza se nu renunte. Rand pe rand, toti crocodili pleaca,plictisiti de asteptare, cu exceptia unuia mai batran. Morala povestiri: mai devreme sau mai tarziu orice coarda pica. Trebuie doar sa ai rabdare de crocodil batran."

Sa invatam deci sa iubim deopotriva si cepele si zilele de luni!

Citeam zilele trecute un status care spunea, tradus aproximativ, ca oamenii falsi isi mentin o imagine, pe cand oamenilor reali nu le pasa (,,Fake people have an image to maintain. Real people just don`t give a shit!") Si m-am intrebat atunci cum pot fi oare oamenii falsi? E de vina oare doar neconcordanta dintre modul fiecaruia de a se vedea pe sine insusi si modul in care e perceput de ceilalti sau e mai mult de atat? E inabilitatea noastra de a corela tot ceea ce inseamna un individ, de a vedea dincolo de ce se afiseaza, mai departe de "imagine". Oamenii sunt asemeni cepelor, un ansamblu de de imagini, elemente si personalitati care se suprapun in straturi concentrice. Primul strat, cel exterior, reflecta modul in care suntem vazuti de cei mai multi din jurul nostru. Putin se incumeta sa caute sub acest prim start. Implica rabdare si toleranta. Si mai putini sunt cei care vor cauta si mai adanc spre interior. Cativa vor intra transant in sufletul tau si isi vor lua aroganta ca te cunosc in profunzime doar pentru ca au vazut o sectiune... Nu poti cunoste un om in toata profunzimea lui.Incercand sa cauti miezul inlaturand fiecare strat e mai mult decat zadarnic. Trebuie sa acceptam oamneii ca intregi si sa-i lasam se se descopere. Intai lor insisi si apoi noua celorlati. Doar asa ii poti intelege. Doar asa ii poti iubi. Iubesc tot ce inteleg si incerc sa inteleg tot ceea ce iubesc. Restul e doar necunoastere. Restul e doar nepasare. Dar oamenii reali ce sunt? Oameni reali ii percep asemeni zilelor de luni. Nu le iubesc de fiecare data. Si cu toate astea in fiecare zi de luni e luni. Ma educ sa le accept. Le dedic cartile si muzica preferata. Ma educ sa le iubesc. Nu le las insa sa imi schimbe dispozitia. Stiu ca urmeaza sa le preceada ceva mai bun. Sa nu ne limitam viziunea. Sa ne limidam doar nepasarea. Sa iubim deopotriva cepele si zilele de luni.

Introspectie

Cand lumea ma inghesuie intr-un tipar si ma obliga sa ma supun unui anumit ,,gen" de a fi ma razvratesc din rasputeri si ma retrag in propria mea lume. Aici am voie sa fiu deopotriva bun si rau, desfranat si inocent, altruist si nepasator. Ma recunosc in personaje de carte, ma transpun in personaje de film si traiesc in muzica. Ma implinesc in poezie, in pictura. Dar nu ma recunosc niciodata in oglinda. Iar asta ma inspaimanta. O simpla tinta imi poata dicta o intreaga atitudine. Asemeni unui actor pe scena imi joc rolul in viata de zi cu zi. O tinuta simpla imi va da o atitudine decenta, culorile imi vor da buna dispozitie, negrul il voi purta cu sobrietatea cuvenita iar tinutele sumare cu nonsalanta unei vampe. Evit tinutele sumare. Evit oglinda. Sunt eu insami doar atunci cand sunt singura. Iar atunci nu imi place sa ma privesc in oglinda. Evit sa ma surpind neincorsetata de prejudecati. Imi joc rolurile cu usurinta. Raspund natural la nume si apelative diferite. Am aceiasi atitudine si cu oamenii din jurul meu. Ii fac personaje in propria mea piesa si le distribui roluri. Multi joaca intocmai scenariul anticipat de mine. Altii nu corespund personajelor create si parasesc scena. Si asta nu e pentru ca nu se supun rolului ci pentru ca scade audienta. Se pierde interesul spectatorului :)). Cum as putea explica asta mai simplu? E ca atunci cand eram copil.E de atunci de cand eram copil. Nu cer niciodata jucarii pe care stiu ca nu le pot primi. Le pretind dar nu le cer. Am atitudinea ca mi se cuvin. Pe cele care nu-mi mai atrag atentia nu le pastrez. Si jucariile noi se uzeaza. Nu am avut niciodata o jucarie preferata. In viata de adult asta a dat nastere unei noi dorinte: regizori in piesele carora sa fiu doar actor. E plictisitot sa tragi numai tu de sfori. Schimbul de rol e mereu benefic. Nu are totul noima dar nici nu trebuie. Scrisul e o alta modalitate de evadare. Sentimente stranii in cuvinte simple. Blogul devine gaura cheii. Te lasa pe tine sa tragi cu ochiul inuntru iar mie imi da placerea unui nou rol.